Universul vesel, roșu. Sângeriu.
Cu-n cer purpuriu de ceartă.
E în flăcări iarna noastră,
Și mă-mbrac în verde veșted.
Monoton. Brațe calde. Vreau să fiu.
Iar tremur tot. Tu să-mi cânți dorința-n versuri!
Și plâng tăcut, cutreierând necontenit aceleași sensuri.
Fugind de-a mea dorință neagră.
În escortă. Ipocrită ipocrizie.
E-atât de mult amar aici!
Și-am să dispar la o cafea,
Sau o otravă, cine știe...
Lacrimile-s ca un zâmbet, gingaș,
Picurând din cuget, calde.
Și-mi zâmbesc pe față, firav.
Îmbrățișându-mi regăsirea-n rătăcirea fără urmă...
Privește-mă! Și plânge-mi lin dorința-n sensuri.
Colorează-mi aminitirea pe-al tău vers; un gând ce tună.
Cuvinte calde ce mă ceartă când greșesc...
E seară; ultima noapte din ultima lună de vară,
Cu un vânt timid de cimitir ce mă aleargă,
Într-un marș crunt, tăcut, ce nu se curmă.
Prin minți și munți cu ambalaj de altceva.
Tu să plângi cu dorința care schimbă oameni.
În suferință, cu credință-n peisaj,
Ca porumbeii albi ce zboară într-o lume de grilaj.
Tandrețe cu cerneală-n versuri.
E visul meu care mă scuipă.
Suntem iar aceeași lume; o durere.
Dorință și iubire stearpă...
Târziu, se rupe lin din poezii portocalii
portretul celor care astăzi pleacă.
Rugăciune ciungă. Iar zburăm.
Iubirea-i neagră ca un corb,
Sub luna roșie ce plânge.
Și ne cheamă spre mormânt, cu tunet blând.
Și Universul rece tace, suspinând...
