Tăcut, timid, cărunt și trist,
Având un singur țel de-atins, de-a-și trăi viața ca un vis.
Pășind tăcut prin holul lung, copleșit de gânduri,
Se-așează-n în gura sobei blând, citindu-și viața printre rânduri.
Cu fiecare ceas trecut, se apropie lin de moarte,
Natura însă-i mai adaugă o pagină la carte.
În timpul scurt ce-a mai rămas, cade-n meditare,
Iar subconștientul său tăcut, deschise-o nouă cale.
O faptură nouă îi e mintea, conturând al vieții vis,
Micro-cosmos îi e conștiința ce-a generat un paradis.
Un glas blând, suav, plăcut, în minte se formează
Punând accent pe Univers și ce-nseamnă o viață-ntreagă...
[...]
Mi-a explicat secretul iubirii,
Frica, dreptatea și taina gândirii,
Vidul și timpul,
Tatăl și fiul, nimicul și infinitul,
Evoluția vieții, conceptul realității, viața ce o dețin.
Mi-a spus că toate le voi considera vise în clipa când voi muri.
Nu l-am crezut.
Mi-am întors capul tăcut, cugetând adânc la adevărul neprevăzut.
Îmi era teamă.
Doream să plec, dar aud vocea lui calmă cum pe nume mă cheamă.
Subconștientul a cedat!
"De ce mi-ai spus aceste lucruri?", l-am întrebat.
Nu mi-a răspuns!
M-a privit blând și cu un surâs a pornit la drum.
Eram trist!
Miliarde de ani mascați prin realitatea unui vis,
Fără vreun motiv pentru care exist,
Fără niciun iad sau paradis.
Știa ce gândesc.
Mi-a întins o carte și m-a-ndemnat să o citesc.
Fără ezitare,
Cu ochii în lacrimi, am citit de la prefață până la ultima foaie.
M-am îngrozit!
Cartea era plină de răspunsuri la care nimeni nu s-ar fi gândit,
Ecuații și pilde explicate pe larg în miliarde de cuvinte,
Negând profeții și basme ale cărții sfinte care credeam că nu minte,
Spulberând concepții, teologii și credințe deșarte,
Îndreptându-mi gândirea spre sisteme solare din galaxii distante,
Întâlnind forme de viață neimaginate.
Astre formate din bor, neon si diamante...
Lumi de aur,
Regi încununați cu frunze de laur,
Învăluit în infinit, am urmărit complet uimit
Procesul atomic generator al energiei solare în vid,
Apoi n-am mai întrebat nimic, plecasem capul umilit,
Ștergându-mi lacrimile de pe chip, gândindu-mă cât sunt de mic...
După un moment scurt, apar brusc într-un loc bizar necunoscut,
Cuprins de un întuneric total brut, în compania unui sunet înfiorător acut.
Cutremure și lavă!
Sunt atras în infern în timp ce vârteje magnetice stârnesc în mine groază.
[...]
Tresar brusc din visul greu, privind speriat în jur,
Eram purtat fără voință pe un fluviu de mercur.
Ajuns pe mal într-un final, îmi trag cu greu suflarea,
Acest pământ e de metal, ce-mi face grea cărarea.
Doi aștrii văd pe cer ce-mi luminează fața,
Evaporând seva din mine, vrând să-mi ieie viața.
Mă târăsc prin spini de fier ce-mi crestează pielea,
Iar aerul ce îl inspir e mai amar ca fierea.
Lipsit de vlagă și puteri, cedez a-nainta
Și cad răpus în praful greu ce-mi curmă suferința.
[...]
