Astăzi sunt momentele în care dorul tău din nou mă cheamă,
iubirea ta-mi devine mamă, și iubesc ca un copil:
sincer, cald și fără pată.
Tu îmi vei rămâne muză, peste tot ce mă-nconjoară.
Vei rămâne a mea lumină, când în viață-mi e prea seară.
Glasul tău mă face vrednic, dorul tău: mereu puternic,
și te port în gând cu mine peste tot pe unde merg.
Fie ceață negră-n cuget, fie-un dor făr' de temei,
tu îmi vei rămâne dragă, și cu tine-n suflet o să-nchei.
Mă acomodez cu gândul că mi-o veni și mie rândul,
să fiu uitat cum te-am uitat, să fiu lăsat cum te-am lăsat,
cu lacrimi calde pe obraz, cu dorul frânt și șoapte-n glas.
Fără mentenanță bună, toate ajung într-un impas,
acoperite de rugină, fără zâmbet, fără glas.
Doar iubirea dăinuiește când totu-n jur se risipește.
Ea-i esența ce ne leagă și dorința ce ne-ndeamnă să fim noi:
oameni simpli, oameni goi; impulsivi și cuminți, vulnerabili și pripiți.
Ea dă culoare vieții și un zâmbet dimineții,
de-aceea astăzi te iubesc, așa cum sunt: impulsiv și îndrăzneț.
Numai când iubim trăim, și am ales ca să trăiesc.
