Izgonire

Era iarnă, ger cumplit, vânt cu dinți și cer închis. Eram noi, prea obosiți, ce ne-am privit, și ne-am oprit, și mi-ai șoptit: "Nu te mai vreau! Te rog să pleci! Nu mă-nțelegi, nu sunt ea, nu are rost!"

Șoapte reci, lacrimi de dor, toate mor și toate dor. Ce gând color, când credeam că te iubesc, când credeam că mă iubești, când nu-mi doream să mă trezesc, eram un prost; te-am iubit, dar făr-de rost. Și am plecat, și ai plecat, lăsând iubirea să se zbată în al vieții grav păcat. Ce dureros...

Amintire

“Tu nu mă cunoști! Nu sunt eu aceea. Crede-mă, chiar nu sunt ea...” Apoi plângea... “De ce? De ce nu îl pot avea?”, suspinând se întreba... Doamne, și era ea... Singura persoană care chiar mă-nțelegea. Era ea cu-adevărat... Singura persoană pe care o iubeam, și mă iubea... M-a ajutat să cresc, ținându-mă în palma sa. M-a învățat să sper, să cred, să trăiesc fiecare clipă precum ar fi ultima... și trăiam doar pentru ea...