Pierdut în mrejele indiferenței, visându-mi liniștea în palmele străine ale unui dor neajuns, risipit precum colbu-n vântul primăverii, fără de urmă colindând cărările, dau față-n față cu tine și mă tem;
Cu o teamă încolțită de moarte, îți cad la picioare și-ți cer îndurare:
- Uite-mă! Uită-mă!
...acestea-mi sunt cuvintele. Pierdut și singur rătăcesc în tine cu o teamă ce-mi zdruncină hotarele, pieptul, firea, și pierdute-mi sunt în luptă zalele.
Nu sunt vrednic.
Mi se rătăcesc în ceas minutele și puține-mi sunt în viață urmele.
Ucide-mă! Cruță-mi suferința și șterge-mi din istorie numele!
Ți-am ignorat dorințele și-am risipit cu nesocoteală clipele.
Am rătăcit prin viață fără rost. Sunt doar un prost. Uită-mă!
În întunecata-mi nesăbuință m-am otrăvit cu hedonism, fantasticism, și am uitat de ce exist...
Nu-ți merit energia, spațiul și timpul.
Matematica, nimicul și infinitul -- le-am uitat,
Și mi-ai spus să nu fac asta niciodată...
Iartă-mă!
Sunt parte din tine și-ncerc să te-nțeleg înțelegându-mă.
Mi-ai dat să gust din cunoașterea ta șî mi-ai poruncit să nu-i uit gustul niciodată...
Mi-ai spus să fiu puternic, însă iată-mă: sunt slab și fraged, scăldat în aroganța geniului singuratic ce-mi agită velele și-mi împinge la înec dorințele.
Triste-mi sunt visele și învolburate sunt valurile pe această mare de oameni pe care plutesc ca un străin, fără să știu ce caut, fără să știu ce vreau și fără să știu de ce...
Iartă-mă!
