Un fir de praf în Univers

"Cât de tristă-i viața", îți spui asta mereu în gând,
Și te gândești adânc, oare ce rol ai pe Pământ?
Ce rol are viața? De ce totuși exiști?
De ce ne gândim la asta? De ce suntem triști?

De ce în schimbul nimicului a apărut ceva?
De ce cauți răspunsuri și-ncerci a rezolva?
Universul e enorm, noi fiind atât de mici,
Încercăm să-l înțelegem, dar ce rol avem aici?

Ce ai fost înainte să te naști?
Ce vei lăsa pe Pământ, înafară de urmași?
Unde ai vrea să mergi? Ce ai vrea să faci?
De ce vorbești de pace când vrei să mă ataci?

De ce toți am vrea să fim iubiți?
De ce nu oferim iubire? De ce suntem egoiști?
De ce există răutate? Care-i scopul ei defapt?
De ce nu toți știu răspunsul care e adevărat?

De ce îmi pun aceste întrebări și caut un răspuns?
Când adevărul suprem nu poate fi pătruns...
Și Dumnezeu e acela care din totdeauna stă ascuns,
Însă religiile mult prea departe au ajuns...

Însă pentru a găsi un răspuns trebuie să risc,
Dar sunt numai un turist melancolic și trist,
Închis fără voie într-un paradis teist...
Dar mă simt norocos că încă gândesc, deci exist,
Și am ajuns la concluzia nu mai are rost să mai fiu trist.
Încerc să rezist, să gândesc pozitiv, să fiu optimist,
Dar fiecare pas greșit mă conduce spre sfârșit,
Iar la sfârșit sper să nu mă întreb uimit:
"Cu ce m-am ales? De ce-am trăit?",
Ci să fiu mulțumit că am trăit cinstit,
Iar cu un zâmbet pe buze sa plec fericit,
Că am lăsat ceva în urmă și timpul s-a-mplinit.

Un fir de praf în Univers,
Totul parcă prinde sens,
Când mă gândesc că eu trăiesc,
Iar demonii mă-ncolțesc,
Și reușesc să mă doboare,
Cu momeli atrăgătoare,
Și priviri seducătoare,
Lăsându-mă cu ochii-n zare...

Peste tot manipulare, toți vor doar să te doboare,
Și privind deschis spre Soare, începi să crezi în vrăjitoare,
Și-n puteri vindecătoare, dar la sfârșit vei privi cu stupoare,
Văzând totul o-nscenare, și viața ca pe-o simulare...

[...]

Chiar dacă ești un fir de praf în Univers,
Totul parcă prinde sens,
Când te gândești că tu trăiești,
Iar demonii te încolțesc,
Și reușesc să te doboare,
Cu momeli atrăgătoare,
Și priviri seducătoare,
Lăsându-te cu ochii-n zare...

[...]

Dar cum lumea e orbită de religii și de legi,
Cauți răspunsuri singur, neavând cui să te-adresezi,
Urmând să realizezi că lumea e robită-n paradis.
Fiind mult prea bolnavă pentr-un ateist convins.

Dar nefiind singur în Univers,
Totul parcă prinde sens,
Când vezi că și alții trăiesc,
Iar demonii îi încolțesc,
Și reușesc să îi doboare,
Cu momeli atrăgătoare,
Și priviri seducătoare,
Lăsându-i pe toți cu ochii-n zare...

Cu multe semne de întrebare, cu priviri tulburătoare,
Și c-o ultimă suflare, treci pasiv în nepăsare...