O viață tristă

Amorțit în nepăsare, știind că viața-i trecătoare,
Luptând fără-ncetare, dar pentru ce anume oare?
Exist? Sunt viu? Sau e doar o întâmplare?
Deși nu cred în reîncarnare, știu că moartea nu te doare;
E doar o simplă provocare, ce trebuie de toți trăită,
Pentru mulți neobișnuită, pentru alții o ispită,
și o repetare care a mai fost demult trăită...

Închizând ochii te gândești la cei pe care nu-i mai vezi
Și-ți imaginezi râzând, c-a-fost totul doar un gând,
Și pe rând îți trec prin minte cele mai dulci cuvinte,
Spuse cândva de un părinte, și de persoana care
te privea ascultătoare, ascultând tot ce te doare.

Dar acum că ești singur, te simți oarecum nesigur,
Și desigur că ești trist, ca un prizonier închis
Într-un paradis teist, plin de norme și de forme
Care tie-ți par diforme, și nelogic fiind din fire
Începi să ai altă gândire, necrezând în nemurire,
Și c-o vagă fericire, făcând o descoperire,
Spulberând acea gândire ce-ți era întipărită,
De părinți fiind oferită, dar fiind foarte diferită,
O elimini într-o clipă, considerând-o depășită,
Alegând calea greșită, văzută de mulți ca o ispită,
dar pentru tine potrivită...

Și iată că începi să speri, păcatele să le acoperi,
Mâine devine azi, și azi devine ieri,
Apropiindu-te de moarte, ai mai multe întrebări,
Iar cu o privire sumbră, cugetând sub clar de lună,
glasul interior răsună și multe idei se adună...

Și privind deschis spre stele, începi să vorbești cu ele,
Cerând păcatele să-ți spele, dar se pare că ești singur,
Nimeni n-are un răspuns, și trăind o viață tristă,
Ridicând privirea-n sus, măcar ai lăsat în urmă
multe întrebări fără răspuns...