Cina de la ora zero

Mestec vise; nopți târzii, în goana mea prin cimitire,
Fascinat de cele sfinte, mușc din îngeri ca din pâine;
Scuip penițe; vorbe-aprinse, foc pe limbă ca-n priviri,
Și demonii-mi sunt mândrii că mai au ce să mănânce.

Umbrele dorințelor

Universul vesel, roșu. Sângeriu.
Cu-n cer purpuriu de ceartă.
E în flăcări iarna noastră,
Și mă-mbrac în verde veșted.
Monoton. Brațe calde. Vreau să fiu.
Iar tremur tot. Tu să-mi cânți dorința-n versuri!
Și plâng tăcut, cutreierând necontenit aceleași sensuri.
Fugind de-a mea dorință neagră.
În escortă. Ipocrită ipocrizie.
E-atât de mult amar aici!
Și-am să dispar la o cafea,
Sau o otravă, cine știe...

Lacrimile-s ca un zâmbet, gingaș,
Picurând din cuget, calde.
Și-mi zâmbesc pe față, firav.
Îmbrățișându-mi regăsirea-n rătăcirea fără urmă...
Privește-mă! Și plânge-mi lin dorința-n sensuri.
Colorează-mi aminitirea pe-al tău vers; un gând ce tună.
Cuvinte calde ce mă ceartă când greșesc...

E seară; ultima noapte din ultima lună de vară,
Cu un vânt timid de cimitir ce mă aleargă,
Într-un marș crunt, tăcut, ce nu se curmă.
Prin minți și munți cu ambalaj de altceva.
Tu să plângi cu dorința care schimbă oameni.
În suferință, cu credință-n peisaj,
Ca porumbeii albi ce zboară într-o lume de grilaj.
Tandrețe cu cerneală-n versuri.
E visul meu care mă scuipă.
Suntem iar aceeași lume; o durere.
Dorință și iubire stearpă...

Târziu, se rupe lin din poezii portocalii
portretul celor care astăzi pleacă.
Rugăciune ciungă. Iar zburăm.
Iubirea-i neagră ca un corb,
Sub luna roșie ce plânge.
Și ne cheamă spre mormânt, cu tunet blând.
Și Universul rece tace, suspinând...

Singur pe barcă

Dulce trist. Nu mă iubi! Sunt plin de praf.
Culoare caldă. Tu să-mi pui sare pe rană!
Idealu-i calm pretext; să pice!
Dorința-i vagă. Dama-n râs de pică,
Omidă-n carne. Carnaval. Matinalu-i alb.
În zăpadă iau un loc. E grabă.
Nu mai pot să fug desculț. Am spadă și-am să lupt!
Tăcerea mea-i pe stradă. Depravadă.
Un sidef alb ce port ca armă.
Alt rai. Confuz. Cu foaia mea de carte albă.
Sunt alergat de îngeri. În amurg-obtuz: o artă.
Arterele ca vele. Flori în pervaz pe post de cearcăni.
E cerul meu cu stele negre. Liniște. Lacrimi cad pradă.
Praguri fără uși. Lipsit de vlagă te aștept. Durere.
Gând diform. Un așternut de vise stinse.
Vâslesc în gol degeaba. Beznă. Zare fără țărm.
Secundarul parcă tace. Dorințe-aprinse-n treacăt.
Lumini în ochi de veghe. Nu mai pot să văd departe.
Cerul cusut cu smoală. Viitor trecut.
Tremur adânc până la oase. Singur pe barcă.

Film de groază

Pragmatic, îmi plimb gândul pe culoarul din culise,

Fără multe perspective, ca un deținut în dubii: neg sentințe,

Sparg semințe cu ciocanu în pauza dintre ședințe,

Nu am niciun fel de studii, și-am să mor de malnutriție.

Clar, destinul ăsta-mi place; cu pistol în torpedo,

Și cu cancer la torace, fără pastă în stilou,

Dau cu pace și cu paru, să mă țină lumea minte,

Ca un glonț înfipt în frunte: Dan Spătaru.

Trag fermoarul la cavou, să mă integrez în NATO,

Îmi pun șarpele la gât, și dansez pe masă mambo.

Cafeaua asta e cam tare și mă arde-n felinare,

Când îmi bate luna-n pleoape, într-un bar mizer de noapte.

Sap morminte să plătesc facturi și taxe,

Și trăiesc o viață-n șanț, precum viermele în mango.

N-am conștiință; un dumnezeu la pensie, cu semințe-n buzunar,

Și cu-n abțibild pe braț, ca tatuajele lui Rambo;

Viziuni apocaliptice

Anti-partid, pe-o galeră de proști, cu propria-mi furie,
Și gândul mi-e sprinten în frica erudiției ce mă chinuie,
Dar rabd mereu același regim în fiecare zi, ca ceilalți,
Un perfid parfum de hipnoză pulverizat special spre cei săraci,

Smulgându-mi pene spre mormânt, din aripi și din dor rupând,
Și doar penița îmi e scut în gândul meu atunci când lupt,
Gonind singur prin suspin, înconjurat de genocid, în goana mea de cer fugind,
Demon demult, cu dorul frânt, în tăcere așteptând să cadă cerul pe pământ.

Pomi, cu poama lor amară, în armată, ca în gropi, trăind un geamăt,
Doi militari, cu nervi cusuți cu fir de smoală, cu esența goală-n treacăt,
Pe furiș, în umbra unui plâns de mame, cu un dor de nedescris, îndreptându-se spre arme,
Plumb, lacrimi, sudoare și scâncete-amare rămân pe nisipul încins acoperit cu ființe umane.

Abia mă mai sprijin de gândul meu mizer, strigând cu glas uscat spre cer,
Vai, ce tablou și ce speranță pe catarg atârnă greu cu pânze rupte din antreu!
Și expresiv, pe covorul meu cu coarne, în decalogul impulsiv,
În sinagogă urlu tare să mă vadă cerul trist!

Ignoranți, pun bombe-n-jur și preț pe suflet, să trăim ca sfinții,
Iar lupii înfometați pozează în avatarul lor de animal de casă, rânjind cu toți dinții,
Câștigând controlul în masă prin controlul minții, având la degetul mic o populație mai mare decât două Indii,
Dar, eu cu frații mei și cu părinții, ne retragem în Tibet, să ne ferim mintea de astfel de restricții.

Modelat de dor

Conștiința mea e un cristal în care nimeni n-a sculptat,
Iar iubirea îmi e visul în care mă visez bărbat,
Și doar iubind eu cred ce sunt, și doar zâmbind ascund ce uit,
Fiindcă dorul tău mi-e scut în iubirea ce-am pierdut.

Regăsire-n rătăcire

Rătăcind plin de durere,
Privind prin ochi ca prin zăbrele,
Sub bolta cerului cu stele,
Visele, ca două vele,
Pe catargul vieții mele,
Se pierd în depărtare, grele...

[...]

Aș vrea să mă pierd cu tine,
Într-un dor și într-o iubire,

Să iubim cum n-am iubit,
Să pășim spre infinit,

Cu dorul lin,
Cu pieptul blând,
Cu visele în gând râzând...

Târziu în noapte,
Cu dorințele deșarte.
Cu iubirea care,
În pieptul nostru azi se zbate.

[...]

Ți-e dor de mine?
Mi-e dor de tine!

De cărările divine,
Ce ne-au dus spre infinit...

Mi-e dor de un cer aprins,
De zilele când, desculți,
Ne plimbam prin paradis...

Sicriul vieții

Scriu numai durere-n versuri,
Și lacrimi curg în timp ce scriu,
Preocupat mereu de sensuri,
Mă aleg doar cu-n sicriu...

Și nu e doar durere-n viață,
Vreau să râd în timp ce scriu,
Dar, în fiecare dimineață,
Mă trezesc într-un sicriu...

Pe ultima ramură

"Sunt o frunză în arborele evoluției", îmi spun mereu...
"Căci peste tot e plin de crengi, iar fără frunze pomul moare..."

"Sunt ultimul scâncet urmat de ultima suflare"
"Pe ultima ramură a pomului fără fructe aflat pe moarte..."

"Și tristă e grădina fără roade..."
"Dar grădinarul bun va găsi soluții pentru toate..."

Cuget digital

Pervazul tras ca-n epitaf,
Extazul ca atlas,
Sarcasmul ca extras din basm,
Și-un dor de cele sfinte.

[...]

Atroce prins ca în cocon,
Egoism ca plânset,
Aforism ca-n acordeon,
Și vise fără zâmbet.

[...]

Agenda-n pumn ca bombă,
Trecut mânjit cu versuri,
Perfid miros de leșuri
Ieșind din catacombă.

[...]

Ascuțind colții ca-n piatră,
Adulți ca monștrii,
Sălbatici ca o mie de codrii,
Sau adâncimea albastră.

Idealul irealului

Apari în vis, te văd când dorm, totul pare uniform,
Și nu mai vreau să mă trezesc, prefer astfel să trăiesc,
Realitatea mi-o clădesc, deci încep să construiesc...

Te fac pe tine după chipul unui concept ascuns,
Undeva la mine-n minte, într-un loc de nepătruns.
Pun în tine bunătate, să fi blândă, să iubești.
Îți dau ochi negri, cu ei să mă cucerești...

Te fac să te simți specială, să iubești ce e frumos
Și să te îndrăgostești de un băiat cam rușinos.
Să îi spui că viața merită din plin trăită
Și fiecare zi cu el să te facă fericită...

Deși ochii tăi sunt negri, doar în ei vede culoare
Și vrea să îi fi alături pân' la ultima suflare.
Să îi spui ușor, în soaptă, cât de mult îl apreciezi
Și cu zâmbetul pe buze dimineața să-l trezești.

Rămas bun

E ultima dimineață din viață;
Soldați răniți vă las cu pace,
Plec spre alte zări din ceață,
Lumea voastră nu îmi place.

Iubire otrăvită

Nu, iubito! Nu mai plânge!
Șterge-ți lacrimile calde!
Iubirea ce-o purtăm în sânge,
Ne îndreaptă lin spre moarte.

Iubirea pentru noi-i o fiară,
Ce rage-n cuget despletit,
Mușcând din lacrima amară,
Ce-n sânge cald se scaldă lin.