Anti-partid, pe-o galeră de proști, cu propria-mi furie,
Și gândul mi-e sprinten în frica erudiției ce mă chinuie,
Dar rabd mereu același regim în fiecare zi, ca ceilalți,
Un perfid parfum de hipnoză pulverizat special spre cei săraci,
Smulgându-mi pene spre mormânt, din aripi și din dor rupând,
Și doar penița îmi e scut în gândul meu atunci când lupt,
Gonind singur prin suspin, înconjurat de genocid, în goana mea de cer fugind,
Demon demult, cu dorul frânt, în tăcere așteptând să cadă cerul pe pământ.
Pomi, cu poama lor amară, în armată, ca în gropi, trăind un geamăt,
Doi militari, cu nervi cusuți cu fir de smoală, cu esența goală-n treacăt,
Pe furiș, în umbra unui plâns de mame, cu un dor de nedescris, îndreptându-se spre arme,
Plumb, lacrimi, sudoare și scâncete-amare rămân pe nisipul încins acoperit cu ființe umane.
Abia mă mai sprijin de gândul meu mizer, strigând cu glas uscat spre cer,
Vai, ce tablou și ce speranță pe catarg atârnă greu cu pânze rupte din antreu!
Și expresiv, pe covorul meu cu coarne, în decalogul impulsiv,
În sinagogă urlu tare să mă vadă cerul trist!
Ignoranți, pun bombe-n-jur și preț pe suflet, să trăim ca sfinții,
Iar lupii înfometați pozează în avatarul lor de animal de casă, rânjind cu toți dinții,
Câștigând controlul în masă prin controlul minții, având la degetul mic o populație mai mare decât două Indii,
Dar, eu cu frații mei și cu părinții, ne retragem în Tibet, să ne ferim mintea de astfel de restricții.
